MM 36 Conducere situațională

În anii 1930, Kurt Lewin a formulat cele trei stiluri clasice de leadership, punând bazele a ceea ce este acum o parte extrem de importantă a teoriei managementului. Specializarea, digitalizarea, diviziunea muncii și globalizarea înseamnă că teoreticienii managementului trebuie să pună constant la îndoială modelele mai vechi și, prin urmare, au apărut o mulțime de stiluri de leadership diferite. În 1967, în lucrarea „O teorie a eficacității leadershipului”, Fred Edward Fiedler (1922-2017) a legat pentru prima dată comportamentul de leadership de succes de condițiile subiacente, conturând astfel teoria contingenței. Conform acestei teorii, comportamentul de leadership nu poate fi ales fără a lua în considerare relația dintre management și angajați, structura sarcinilor și puterea pozițională a supervizorului.

Paul Hersey și Ken Blanchard au dezvoltat abordarea lui Edward Fiedler într-o teorie mai cuprinzătoare în 1969 în lucrarea sa „Managementul comportamentului organizațional”. Inițial, au făcut distincția între orientarea către relații și orientarea către sarcini. Leadershipul orientat către relații, susțineau ei, implică un lider care își laudă și își ajută angajații, în timp ce managementul orientat către sarcini implică delegarea, direcționarea și darea de instrucțiuni de lucru precise. Liderul trebuie să decidă asupra tipului și gradului de orientare pe baza nivelului de maturitate al angajaților, care este determinat de competența și contribuția lor profesională.

Ca și în cazul conducerii orientate spre grup (M34), de exemplu, sarcina generală a conducerii este de a-și observa activ angajații și de a le determina nivelul de maturitate. În plus, atunci când sunt delegate noi domenii de responsabilitate, se întâmplă adesea ca angajații să fie simultan foarte maturi în domeniul lor familiar, dar încă complet imaturi în noul domeniu. Aici, este important să se echilibreze cu atenție interacțiunile personale.

În contextul:

Î: Q01, Q02, Q04, Q05, Q12

E: E01